Totul a inceput in momentul in care am simtit pentru prima data nevoia sa plec din Paris. Nu definitiv - ci sa evadez, pur si simplu, o zi, un weekend, ALTUNDEVA.
Eram cum nu se poate mai mirata in momentul in care diverse cunostinte isi manifestau astfel de dorinte bizare in ochii mei de "novice" coplesita de fascinatia acestui oras. De ce? De ce si-ar dori acesti oameni sa fie intr-un alt loc, cand aici poti gasi atatea, cand milioane de alti oameni din toate colturile lumii si-ar dori sa fie in locul lor? Sau macar sa ajunga sa viziteze Parisul o singura data?
A fost un mister total pana in momentul in care am simtit-o si eu, dorinta aceasta. M-am trezit spunand ca in cele din urma mi-ar placea o casa undeva la tara, in mijlocul naturii, unde sa-mi petrec timpul linistita, cu ceea ce conteaza cu adevarat. Habar n-am daca mai devreme sau mai tarziu voi ajunge sa fac asta, cert este ca de atunci mi-a incoltit in minte ideea ca mai am atatea de facut aici! Atatea de descoperit, din plin, cu toate simturile...
Si nu, nu a fost nici macar dragoste la prima vedere. Dar ceea ce a inceput ca o reactie de auto-aparare ("Ce-i cu atatea masini? / Cat zgomot!! / Ce aglomerat... / Offff, cati turisti! /Ce scump e totul!! / Nu inteleg nimic din tot ce zic astia in jurul meu! / Hai, intreaba tu...") s-a transformat in curand in... mmmnu, nu iubire sau admiratie, nici impresia de a avea vreun privilegiu, ci mai degraba un sentiment de neimplinire legat ca faptul ca nu reuseam sa profit de tot ceea ce mi se oferea. Si acest sentiment persista si acum. E de altfel unul dintre motivele pentru care m-am hotarat sa-mi iau acest angajament -public - de a explora Parisul in toate aspectele lui, mai mult sau mai putin turistice, cu scene si imagini din viata de zi cu zi.
Un tablou uman al celei mai vizitate metropole din lume; nu ghid turistic, in niciun caz literatura, nici macar jurnal de calatorie. Pur si simplu impresii si trairi, locuri nevizitate de turisti, restaurante si cafenele cu farmec, evenimente in aparenta banale care dau culoare si personalitate noului meu "acasa".
Si in acelasi timp o scrisoare catre prieteni. Pentru ca uneori mi-e dor de casa si de ei si nu apuc sa le-o spun, pentru ca asteapta poate raspunsuri mai ample la intrebarea "Ce faci?", iar pana acum nu am gasit nici o metoda de prelungire a zilelor la mai mult de 24 de ore.
Dar si pentru toti cei care vor sa descopere un oras... in alt fel. Pentru cei ca mine, carora nu le-au placut niciodata in mod deosebit muzeele si nu au plecat in calatorie cu lista de monumente de vizitat in buzunar (fara a le contesta valoarea, frumusetea si utilitatea!). Si pentru toti cei ce cred ca un loc, oricare ar fi el, dar cu atat mai mult unul turistic, inseamna mai mult decat niste imagini banale de carte postala.
A bientôt ;-)
Eram cum nu se poate mai mirata in momentul in care diverse cunostinte isi manifestau astfel de dorinte bizare in ochii mei de "novice" coplesita de fascinatia acestui oras. De ce? De ce si-ar dori acesti oameni sa fie intr-un alt loc, cand aici poti gasi atatea, cand milioane de alti oameni din toate colturile lumii si-ar dori sa fie in locul lor? Sau macar sa ajunga sa viziteze Parisul o singura data?
A fost un mister total pana in momentul in care am simtit-o si eu, dorinta aceasta. M-am trezit spunand ca in cele din urma mi-ar placea o casa undeva la tara, in mijlocul naturii, unde sa-mi petrec timpul linistita, cu ceea ce conteaza cu adevarat. Habar n-am daca mai devreme sau mai tarziu voi ajunge sa fac asta, cert este ca de atunci mi-a incoltit in minte ideea ca mai am atatea de facut aici! Atatea de descoperit, din plin, cu toate simturile...
Si nu, nu a fost nici macar dragoste la prima vedere. Dar ceea ce a inceput ca o reactie de auto-aparare ("Ce-i cu atatea masini? / Cat zgomot!! / Ce aglomerat... / Offff, cati turisti! /Ce scump e totul!! / Nu inteleg nimic din tot ce zic astia in jurul meu! / Hai, intreaba tu...") s-a transformat in curand in... mmmnu, nu iubire sau admiratie, nici impresia de a avea vreun privilegiu, ci mai degraba un sentiment de neimplinire legat ca faptul ca nu reuseam sa profit de tot ceea ce mi se oferea. Si acest sentiment persista si acum. E de altfel unul dintre motivele pentru care m-am hotarat sa-mi iau acest angajament -public - de a explora Parisul in toate aspectele lui, mai mult sau mai putin turistice, cu scene si imagini din viata de zi cu zi.
Un tablou uman al celei mai vizitate metropole din lume; nu ghid turistic, in niciun caz literatura, nici macar jurnal de calatorie. Pur si simplu impresii si trairi, locuri nevizitate de turisti, restaurante si cafenele cu farmec, evenimente in aparenta banale care dau culoare si personalitate noului meu "acasa".
Si in acelasi timp o scrisoare catre prieteni. Pentru ca uneori mi-e dor de casa si de ei si nu apuc sa le-o spun, pentru ca asteapta poate raspunsuri mai ample la intrebarea "Ce faci?", iar pana acum nu am gasit nici o metoda de prelungire a zilelor la mai mult de 24 de ore.
Dar si pentru toti cei care vor sa descopere un oras... in alt fel. Pentru cei ca mine, carora nu le-au placut niciodata in mod deosebit muzeele si nu au plecat in calatorie cu lista de monumente de vizitat in buzunar (fara a le contesta valoarea, frumusetea si utilitatea!). Si pentru toti cei ce cred ca un loc, oricare ar fi el, dar cu atat mai mult unul turistic, inseamna mai mult decat niste imagini banale de carte postala.
A bientôt ;-)
:)
ReplyDeletete inteleg perfect.si eu inainte sa ma mut la timisoara ma simteam la fel.nu intelegeam de ce ar dori oamenii sa plece la sag,la timis sau la sanandrei din aceast oras superb .dar acuma,zgomotul infernal,gropile,noxele,te fac sa vrei sa locuiesti la ronat.nu au muzee la ronat da e deosebit.:))
ReplyDeleteMultumesc pentru atentie :), mi-ar fi placut sa stiu cine semneaza...
ReplyDeleteo sa-ti iubesc blogul. Sa nu te abti de la nicio tema legata de Paris :X orasul asta e iubirea mea imposibila, desi nu se stie niciodata ce iti poate rezerva viitorul :)
ReplyDelete(ma bucur ca iti place blogul meu si ca ai inteles ca e o joaca si o gluma. :D)
@NuMaPlictisi: Mersi! Daca ai ceva "comenzi speciale" legate de subiecte, accept cu placere, mai greu doar cu timpul.
ReplyDeleteNu stiu cat e de gluma blogul tau, important e ca imi face placere sa-l citesc, imi aduce aminte de Timisoara, de anii mei de studentie si de voluntariat... ma tine cumva conectata la ce se mai intampla. Et ça c'est quelque chose! :))
La mine chiar a fost dragoste la prima vedere!
ReplyDelete